Uit mereu - că sunt autosabotoare, n-ai cum să uiți așa ceva decât voit: încrederea nu se oferă, se câștigă, man!

Nu, nu ninge. E doar o zi de iarnă care-a mai fost și se repetă înc-o dată, azi. Sunt unele zile care nu-s trăite până la capăt. Nu de noi, ele de ele însele. Că și zilele au o viață a lor.

Dialog imaginar. - Ai sau n-ai succes. Asta-i întrebarea. - Știi care-i noua unitate de măsură a succesului? Like-ul. - Este o unitate de măsură valabilă doar dacă atunci când n-ai like-uri doare. - Hai, că te doare! Păi cine n-are cont social media în epoca asta?! Ăia frustrați care-și îngroapă frustrarea în "mie nu-mi place și nici nu-mi trebuie", dar plâng înfundat în pernă.

Povestea Articolului 22, filmul, e așa. -- Georgia: Uite, am găsit ceva, un site care propune un concurs de scurtmetraje organizat de Direcția Generala Anticorupție împreună cu câteva fundații pe tema anticorupției. L-am descoperit acum, mai sunt 4 zile până la deadline. Hai să facem și noi ceva. -- Eu: Hai! Dar știi că suntem în post producție cu "The Locationist". Nu prea stăm bine cu timpul. Și avem 4 zile să-l facem.

Ziua în care am vrut să trec prin geam semăna foarte tare cu ziua în care mi-am spart capul. În prima terminasem o filmare, în cea de-a doua trebuia să încep una.

Om mai râsu'-plânsu' ca tata, mai rar. N-am mai întâlnit alt om în care atât de opusul să se îmbine așa de natural. Tata tăcea mult. Nu că n-avea loc să vorbească, dar tata s-a născut ascultător. Și devenise cu timpul un ascultător mistic. Altfel nu-mi explic cum de înțelesul a ceva de râs, în el se răsfrângea în plâns, și invers.

Bunicii mi-au fost unul învățător, celălalt preot. Străbunicii, ăl din partea tatei cu bunicul preot tot preot era, iar ăl din partea mamei știu că a fost boier. A trăit până la 92 de ani, l-am prins, era foarte slab și tot drept, chiar de i se incovoiase cumva spinarea. Dar ce avea TataMare special era privirea. Și curcanii. Gâlgâia curtea aia a râs de curcan, iar eu îi alergam de mama focului și atunci râdeau și mai tare.

În tren, pe scaunele de peste culoar din dreptul meu, s-au așezat 2 oameni săraci. Ai străzii. Se vede și se simte. Unul aproape n-are un ochi, celălalt îi are pe-amândoi și ce se citește în ei te face să-i ascunzi tu pe-ai tăi.

Ziua scrisului de mână a fost ieri. Dar pot să mărturisesc și azi. Scriu foarte urât. Și asta doar și numai din vina lui.

Poezie și creație.

Mi-era foame. M-am refugiat într-un colț al blatului de la bucătărie, mi-am așezat poftele pe o farfurie mică și m-am întors cu spatele, sperând că mirosul poftelor mele nu va ajunge imediat în cealaltă parte a casei.

Am avut o prietenă pe care durerea o costa atât de mult încât a ales să trăiască o viață liniară. Fără ups ca să nu existe downs. Si-a asumat netrăitul fericirilor în schimbul nedurerilor. Nu știu dacă viața per total a durut-o mai puțin, cert e că a fost scurtă.

Când eram mică - nu tânără, mică... Paranteză: tinerețea, pe lângă faptul că e o chestiune de atitudine și de mindset, după o vreme capătă atribute de veșnicie mai ales cănd e privită prin ochii celor cu mindset-ul potrvit: câți ani are maică? 70. Pfuuu, e tânără!

Acasă la mama există două cutii importante. Una cu colecția ei de reviste "Cinema" cu care m-am delectat în copilarie ori de câte ori mă plictiseam - de unde și ideea de-a mă face actriță, probabil, și una cu revistele și ziarele în care am apărut eu de când m-am făcut actriță încoace - cutie cu care acum se delectează mama când se plictisește.

Fragment din „Biblioteca de pe Lună“, traducere din spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Lavinia Similaru, în lectura actriței Marcela Motoc.