Bunicii mi-au fost unul învățător, celălalt preot.
Străbunicii, ăl din partea tatei cu bunicul preot tot preot era, iar ăl din partea mamei știu că a fost boier. A trăit până la 92 de ani, l-am prins, era foarte slab și tot drept, chiar de i se incovoiase cumva spinarea.
Dar ce avea TataMare special era privirea. Și curcanii. Gâlgâia curtea aia a râs de curcan, iar eu îi alergam de mama focului și atunci râdeau și mai tare.
TataMare avea privirea ca o fântână. Se uita la tine da’ se uita și-n el.
Și avea și-o permanentă rupere în privirea aia. Îl durea ceva. Dar nu acum, îl durea mai demult, îi vedeai în ochi ecoul durutului.
Nu-i auzeai durerea, generațiile lor n-aveau psihologi, nu știau să și le vorbească. Își înghesuiau simțirile prin buzunarele ițarilor sau prin poalele fustelor țesute la război. N-aveau timp. Aveau de arat pământul, și durerea pământului era mai mare ca a lor. Degeaba vindeci durerea ta dacă pe ăl care te ține în viață îl doare încă. Și vindecau pământul cu plugul tras de cai.
Și-n ochii bunicului învățător am regăsit privirea aia durută. Mi-o aduc bine aminte. Dar mi-aduc aminte si cum dispărea ca prin farmec când îi traversam numai cărarea pe dinainte. Nici nu trebuia să-i vorbesc . “PuiulLuiBubuScump” îi traversa privirea și el în timpul ăla uita de durere.
Cel mai rău îmi pare că n-am traversat orașele care s-au așternut între noi înainte de-a pleca el de tot. Știu că nu-mi poartă pică, dar mă gândesc că poate i-aș fi ușurat din nou privirea. Ultima. Sau poate mi-aș fi ușurat doar mie amintirea, da’ cin’ să mai știe.
Ia uite, Bunicul Învățător și TataMare Boieru’ s-au trezit devreme și stau la taclale ‘colo-n rai. De mine vorbesc. Pun pariu.
