Dialog imaginar.
— Ai sau n-ai succes. Asta-i întrebarea.
— Știi care-i noua unitate de măsură a succesului? Like-ul.
— Este o unitate de măsură valabilă doar dacă atunci când n-ai like-uri doare.
— Hai, că te doare! Păi cine n-are cont social media în epoca asta?! Ăia frustrați care-și îngroapă frustrarea în “mie nu-mi place și nici nu-mi trebuie”, dar plâng înfundat în pernă.
— Sau nu. Poate chiar sunt oameni care știu că valoarea nu e egal popularitate.
— Unitatea asta de măsură, “like”, ar trebui să devină criptomonedă. …Doamne, ce idee bună! O înscriu la OSIM!
— Banul n-aduce fericirea, like-ul n-aduce valoarea. Dar îți dă atât de tare senzația că contezi încât îl vânezi. Ca pe orice drog. Și nu-ți face rău decât pe termen lung.
— Că-contezi. Ha, ha, ești subtilă. Carpe diem, like să fiem!
Ce dacă nu există cuvântul, rimează, face să râdează.
— Bine, și eu mai inventez cuvinte din când în când, când n-am corespondent în simțire.
— În ce?
— În simțire.
— Adică cum adică?
— Adică tot un fel de frustrare, dar creativă, n-are legătură.
— Zici?
— …
— Păi și ce, tu nu vrei like?
— Vreau.
— Păi vezi că-i dublu…
— Dublu standard. Știu. Vine la pachet. Ofertă 2 în 1. Încă nu știu cum să-l evit. Mă interesează rezultatul oferit de produsul pe care îl vând, dar produsul nu se vinde decât acceptând termenii și condițiile, ori nu se vinde deloc. Înțelegi?
— Nu. Crezi că-ți iei like pentru complicație?
— Nu.
— Bine. Hai p…
A-ul n-a mai apucat să-l zică că i-a intrat în feed o imitație de pe tictoc. I-a dat like și multe guri galbene, căscate.
M-am uitat în oglindă. M-am îngălbenit puțin. Am și gura căscată, dar colțurile sunt lăsate.
Dau editare, întorc imaginea cu capul în jos și acum pare că râd.
E bine.
Like.