Mi-era foame. M-am refugiat într-un colț al blatului de la bucătărie, mi-am așezat poftele pe o farfurie mică și m-am întors cu spatele, sperând că mirosul poftelor mele nu va ajunge imediat în cealaltă parte a casei.
Mi-a dat peste mână pe neașteptate, fără să mă prevină, fără să scoată vreun sunet.
M-am simțit vinovată dar am împins-o înapoi. Azi n-am chef să împart.
Pentru că stau cu spatele la ea s-a urcat de-a dreptul pe blat și iar îmi amenință farfuria.
Nu! Pe bune! Nu! Cum să te urci pe blat?! Unde te crezi? Asta nu-i deloc civilizat!
Până să-mi termin argumentația m-am trezit că se întinde la farfurie pe partea cealaltă.
E îndemânatică. Și mai rapidă decât mine deși eu sunt mai înaltă. Da, mă rog, n-are legătură… S-o fi trezit complexul de când făceam atletism, ăla că nu-s mai înaltă ca să am picioare mai lungi ca să alerg mai repede și să sar mai sus. Ca celelalte. Hm…
Ea e mică. Și uite cum sare! Da, e de la complex. Bine ca n-a revenit și ăla cu sânii. Ah, stai, pe ăla nu l-am avut.
Am repetat mișcările pe care le-am învățat la karate - de asta m-am apucat după atletism.
Funcționează. Dacă stau cu fața spre farfurie dar îmi rotesc ochii dreapta-stânga suficient de repede, o surprind și îi blochez mișcările cu brațul, stâng sau drept, ca la karate. Totul e să coordonez mișcarea de blocaj a unui braț cu îmbucătura pe care o duce în același timp la gură mâna cealaltă.
Am prins mișcarea. Nu mă las. Azi nu cedez! Eu nu mănânc din mâncarea ei. Am stabilit deja niște granițe, ce Dumnezeu?!
Nu mă las. Am repetat mișcarea de apărare de 4759 de ori. A înțeles. Doamne! A înțeles.
Ce minune! Ultima îmbucătură o iau direct cu gura din farfurie, mă dor prea tare brațele.
Cinci minute mai târziu deschid frigiderul, de plictiseală și de foame de la efortul de mai devreme.
Doamne, e deja în fața mea pe blat.
Ce păcat că pisicile au așa o memorie scurtă.
Jos! Nu e voie! Jos!… Jos… J… Bine, ia.
