În tren, pe scaunele de peste culoar din dreptul meu, s-au așezat 2 oameni săraci. Ai străzii. Se vede și se simte.
Unul aproape n-are un ochi, celălalt îi are pe-amândoi și ce se citește în ei te face să-i ascunzi tu pe-ai tăi.
Cel cu un ochi și jumătate are baston, cel cu cei mai bătrâni doi ochi are o cârjă. Vorbesc într-o limbă pe care nu cred că am mai auzit-o și care nu seamănă cu nimic. Cuvintele sunt moi, cuprind cumva foarte multe vocale, și fiecare propoziție e urmată de pauze lungi.
Fiecare ridicare din umeri are privirea plecată și e urmată, după un timp, de altă ridicare din umeri, mai îngreunată.
Cum se uită ei pe geam n-am eu habar să mă uit.
E o privire care se oprește în sticla ferestrei și, în același timp, trece linia orizontului și coboară, urmând curba pământului.
Când i-am văzut așezându-se vizavi primul gând a fost să mă mut. Nu m-am mutat, instinctul mi-a spus că îndepărtări ca asta i-a și adus aici. Sau poate erau îndepărtați oricum, dar n-am putut. Am gândit că i-aș fi făcut să se simtă prost. Nu m-am mutat.
Acum ascult cum printre vocalele cu rezonanță de trib indian se strecoară câte o vorbă pe care o recunosc și când zâmbesc miroase a ploaie.
Nu-i înțeleg dar simt că în cuvintele alea moi se ascunde taina lumii. Și e foarte grea. Eu n-aș fi știut s-o port.
Ce șansă că nu m-am născut îndepărtată.
