DulapoShow a apărut. Pur și simplu. N-am căutat nimic. Izolată fiind deja de două săptămâni, cu spectacolele anulate și fără să știu când voi putea reveni pe scenă, mi-am imaginat atunci acest scenariu. Un spațiu în care să joc, să pot face orice îmi trece prin cap, respectând izolarea.

Pentru prieteni, Cella. Aș fi dorit să fim un pic mai veseli, un pic mai optimiști. Sper că am reușit. A plecat de la o iubire și s-a întors la scenă, în România, după ce și-a petrecut o parte din viață la Paris, Stockholm, Tahiti, Japonia, Moscova. Nu încetează să viseze. Jocul ei este permanent:

Felul dumneavoastră de a vă raporta la teatru s-a schimbat în vreun fel? Credeți că teatrul va arăta altfel după revenirea la normal? Nu știu să mă raportez altfel la teatru, nu altfel decât ca la cea mai frumoasă meserie din lume, nu altfel decât ca la o nevoie și o binecuvântare. Si sper să nu fiu niciodată nevoită să renunț sau să mă raportez altfel la el.

Am văzut o actriță formidabilă care iubește cu patimă meseria […]. Care ne-a făcut să zburăm din scaunele noastre in poveste. A făcut-o așa de bine încât m-a umflat plânsul, deși îmi spuneam obsesiv: E Marcela, e un spectacol. E Marcela, e un show.

Fata din Curcubeu, fata aceasta , Marcela Motoc mi s-a lipit efectiv pe suflet si a facut-o, poate, in momentul in care aveam nevoie de o asemenea lectie, o asemenea poveste de viata asumata. Marcela transmite emotie pura. Mi se pare formidabil este modul in care isi bazeaza privirea pe spectactori.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi? Călătoriile prin lumea largă. (…) Am văzut colţuri de lume unde nici n-am îndrăznit să visez că voi ajunge.

Grație Marcelei, „Fata din Curcubeu” e un vis roșu-oranj-galben-verde-albastru-indigo-violet pe care-l vei purta cu tine, emoționat, mult după ce vei fi părăsit intima sală a teatrului unde Cella umple scena într-un spectacol de-a râsu-plânsu’

Cel mai bun sfat primit în carieră. Să știi ce spui. Întotdeauna să înţelegi ce spui pe scenă. Profesorul meu, Adrian Pintea, ne spunea asta. Pare la mintea cocoşului. Dar nu e. A înţelege şi a şti ce spui pe scenă nu ţine de text, ci de subtext.

O actriță de factură diferită (…). Pare a fi destinată să joace doamne din înalta societate, din ceea ce se cheamă lumea bună. Femei cu ștaif sau care mimează asta. Care își petrec nopțile în cazinouri, fumând țigară după țigară și câștigând sau pierzând averi imense. Regizoral, spectacolul Marcelei Motoc nu oferă mari surprize. Noutățile vin din felul în care Marcela Motoc joacă rolul.

Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Punctual, să iubești si să fii iubit. Nepunctual, îți voi mărturisi învățătura mea. Fericirea nu (mai) reprezintă scopul / împlinirea lui. Până la urmă ajungem, mai mult sau mai puțin, acolo unde ne-am propus. Însă drumul până acolo e cu adevărat important pentru mine. Într-un fel e ca la teatru.

Ce relație are Marcela Motoc cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată?

Mă simt extraordinar de bine acasă, în România. Și nu exagerez cu nicio literă. Nu știu alții cum sunt, dar eu abia după ce am stat în altă țară unsprezece ani am înțeles cuvântul acasă.

Deși nu ți s-a dat niciodată ocazia, ai refuza…

Să-mi vând sufletul. Știu că nu iese bine, oricât de bună ar părea oferta. În ce crezi tu, Cella? În Dumnezeu, pentru că așa am fost educată. Refuz însă să fac diferența între religii, oricât de neortodox ar suna asta. Dumnezeul meu e forța Binelui și Iubirea, indiferent de numele pe care-l poartă.

„Nimic nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze: o avalanșă de Marcela Motoc, în izvoare, cascade, fluvii, pârâiașe, lacuri, gheizere, oceane, bălți sau ochiuri de apă pe asfalt, după ploaie. Ca apa care se strecoară în orice crăpătură, Marcela a găsit fiecare breșă disponibilă să ne intre în suflete și să umple spații goale, să dea pe-afară spațiile pline și să hrănească deșerturile nisipoase care ne-au rămas, poate, de-a lungul timpului. Marcela a fost singură pe scenă, dar nici nu era nevoie de mai mult.”

Ce a reușit Marcela Motoc la Botoșani? În primul rând, un one woman show de excepție. Marcela Motoc a vorbit, a plâns, a strigat, a hohotit, a cântat. Cu toate acestea, cele mai mari tristeti, cele mai sfâșietoare umbre, cele mai fericite amintiri au fost cele fără cuvinte: privirile. Privirile Marcelei Motoc au stăpânit sala, au închircit suflete, au eliberat alte priviri rămase captive în propriile povești.

„Marcela Motoc, pe care am văzut-o jucând pentru prima oară, este o actriță uriașă, care joacă răvășitor un rol atât de greu, că pare imposibil de jucat, când rememorezi spectacolul, scenă cu scenă. Iar la rememorare înțelegi din nou că ai de-a face cu o actriță mare. Pentru că înțelesurile, chiar și aceleași, se pot suprapune și mult adânci.”

„Marcela Motoc are talent, are tehnică, inclusiv vocală, are spaime, are bucurii, are haz, are necaz, are ciudă, are amintiri. Dar, mai ales, nu urăște! Mie așa mi s-a părut că văd aseară: o ea care-și caută drumul spre lumină, sau spre toneta de înghețată, încercând să nu uite să iubească.

„Ne-a eliberat. Pe noi cei din sală. Marcela Motoc a reașezat conceptul de teatru pe soclul lui originar. A reușit să declanșeze acea stare de katarsis, mult râvnită în artele spectacolului, dar pe care nu mulți reușesc să o atingă, să o producă. Marcela Motoc reușește. Și o face cu foarte multă naturalețe. Ca și când, nu ar fi vorba despre o piesă de teatru, ci despre viața însăși. ”

„Pe Marcela Motoc am cunoscut-o pentru prima oară în Fata din Curcubeu, piesa scrisă de și în regia Liei Bugnar, montată la Teatrul de Artă. Era serioasă și zâmbitoare în același timp, cu ciubotele în picioare, pregătită de… una dintre cele mai frumoase interpretări pe care le-am văzut eu. Am plecat de la spectacol încărcată de poezie.

„NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI Marcela Motoc povesteşte despre întâlnirea cu personalităţile importante în definitivarea drumului său profesional, motivele pentru care se bucură de amploarea pe care a luat-o teatrul în România şi tipurile de manifestare ale acestei arte în Franţa.”

Marcela Motoc. Actriţă şi o femeie conştientă de partea ei de contribuţie în lume. De aici şi forţa care cucereşte din scenă. În ”Omul cel bun din Seciuan”, spectacol creat la Teatrul Bulandra de regizorul Andrei Șerban, joacă ”Bărbatul” iar la Metropolis, ”Peretele”, în regia Liei Bugnar. “Fata din curcubeu”.

„Marcela Motoc nu a oferit un spectacol ci o geneză. Oamenii vor uita de meciuri, de shoping, de mânie, de tristețe nefondată, de traficul nebun, de claxoane, de coada la taxe… vor ignora multe din cele ale oamenilor morți cu inima și vor renaște pentru a atinge și a zâmbi pe și cu cei dragi. Lumea se poate schimba dacă cineva pe scenă vrea asta.”

«Am văzut la Paris, luna trecută, spectacolul „La fille de l’arc-en-ciel” – „Fata din curcubeu” de Lia Bugnar, produs şi jucat de Marcela Motoc – în rolul prostituatei, cu acompaniamentul, la acordeon, al lui Gabriel Androne, muzician – rom. Franceza şi româna au făcut un cuplu inedit în acest spectacol jucat în spaţiul intim al Théâtre de l’Orme, înfiinţat la Paris în 2002…Am ieşit cu o impresie tonifiantă, alimentată pe mai multe planuri.

„În fiecare secundă a spectacolului, am simțit că Marcela Motoc își iubește personajul. Mult de tot. De aici și căldura învăluitoare pe care o simte până și spectatorul din ultimul rând. Această fată din curcubeu își spune povestea fără note false, fără îngroșări patetice. Și surâsul, și lacrimile ei sunt sincere. Vrei, nu vrei, devii părtaș la micile ei bucurii și la marile ei drame. Marcela Motoc vibrează în cântec.”

„Am văzut piesa de cinci ori. Este genul de spectacol care îl cucerește și pe românul care nu este avid după teatru și fuge din calea relaxării de bun gust. De ce nu te plictisești de „Peretele”? Pentru că se joacă în foarte multe distribuții și mereu descoperi o altă abordare.”

”Deși greu recognoscibilă sub barba și ochelarii Bărbatului, cu mare plăcere am revăzut-o pe Marcela Motoc, revenită acasă după un lung periplu prin lume și un mare succes la Paris, cu one woman show-ul Fata din curcubeu.”

„O noapte pe dos îți aduce tristețe în suflet, dar și lacrimă pe obraz îți aduce, dar și surâs, ba chiar și râsul deplin. O noapte pe dos este un spectacol important tocmai pentru că nu își face o ambiție din a fi important, nu pretinde nicio clipă că va schimba lumea, că – gata! – stă pământul după reprezentați, nu. (…) O noapte pe dos este un spectacol despre conștiință. Contează.”

„Fără cea mai mică intenție de a șoca sau a face revoluție în teatru, Țepeneag, Motoc și Constantinescu (împreună cu scenograful MC Ranin) înscenează o întâmplare cât o viață, relatată firesc, fără artificii patetice. De unde și emoția pe care ți-o transferă. Și bucuria.”

„Fără cea mai mică intenție de a șoca sau a face revoluție în teatru, Țepeneag, Motoc și Constantinescu (împreună cu scenograful MC Ranin) înscenează o întâmplare cât o viață, relatată firesc, fără artificii patetice. De unde și emoția pe care ți-o transferă. Și bucuria.”

„Despre cățelul Roger și motanul Minou, am fost foarte încântată să vorbesc cu actrița Marcela Motoc, pe care o vedem în spectacolele Omul cel bun din Seciuan de la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu, și Peretele de la Teatrul Metropolis. Un suflet de om bun, cred eu, se cunoaște după suflețele necuvântătoare pe care le-a salvat și de care are grijă.

Despre cățelul Roger și motanul Minou, am fost foarte încântată să vorbesc cu actrița Marcela Motoc, pe care o vedem în spectacolele Omul cel bun din Seciuan de la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu, și Peretele de la Teatrul Metropolis. Un suflet de om bun, cred eu, se cunoaște după suflețele necuvântătoare pe care le-a salvat și de care are grijă.

„C’est le hasard ou le destin qui a fait de Marcela Motoc une comédienne dont la carrière se décline sur les scènes de théâtre, sur les plateaux de cinéma ou devant les caméras de télévision. C’est également un coup du hasard ou tout simplement le destin qui a concocté la rencontre de la femme et l’actrice Marcela Motoc avec la France et la langue de Molière.

„În cadrul evenimentelor dedicate lunii Francofoniei, Institutul Francez din București va găzdui spectacolul în limba franceză „La Fille de l’arc-en-ciel”, luni 6 martie, la ora 19.00, la sala Elvire Popesco. Piesa de teatru, scrisă și regizată de Lia Bugnar, este interpretată de actrița Marcela Motoc și s-a jucat pentru prima dată la Paris, în primăvara anului 2013.”

Nu cred că se poate una fără alta. A spune că doar a deveni mereu altcineva e ceea ce-ți aduce satisfacție deplină cred că e doar o jumătate de adevăr. Fără recunoașterea și — de ce nu? — admirația celor în fața cărora joci, procesul e incomplet și inutil. E ca o super-invenție care rămâne în sertar. Dorința de a împărtăși, de a fi văzut și plăcut vine absolut natural și la pachet cu dorința de a juca. E vorba și de ego, dar și de sens.

Cea mai frumoasă rochie din lume n-ar avea niciun sens dacă ar fi purtată în singurătate și în bucătărie. Frumusețea, arta, jocul, își găsesc rostul în ochii privitorului, împărtășite. Bucuria e și de-o parte, și de alta: și în ochii admiratorului, și în simțirea celui admirat.

Întâmplare de la filmări. Chiar din vara trecută, asta pandemică. Filmam împreună cu producătoarea/regizoarea Georgia Mihalcea mediu-metrajul ei de debut - The Locationist. Ca și când pandemia n-ar fi fost de ajuns, ne-am trezit că în locația filmării exista un cuib de viespi. Multe viespi. A trebuit să ni le asumăm, și eu, și ea, zic și eu pentru că m-am alăturat acestei aventuri implicându-mă și ca producătoare. Prima experiență de acest gen din care am aflat că-mi place să controlez lucrurile nu numai din fața, ci și din spatele camerelor. Amuzant a fost, dragă Zenob, că deși eram pregătite să intervenim în cazul în care cineva ar fi fost înțepat, trusă de prim ajutor, antialergice, etc., iar eu aveam de mai multe ori pe zi grijă să țin viespile laolaltă și într-un singur loc, dându-le zahăr, pepene, dulciuri, cu toate astea s-a găsit una mai temerară, care s-a strecurat tocmai sub fusta mea. Și m-a înțepat exact unde vă gândiți.

D’abord, je voudrais préciser qu’à mon sens, faire le choix de ce métier n’est pas lié au pays dans lequel on l’exerce. Ceci dit, j’ai habité à Paris pendant quelques années, et j’ai déjà fait du théâtre en France. Et à la différence du modèle français ou britannique, le système roumain est plutôt dépassé et manque d’une législation adaptée aux réalités culturelles actuelles. Je pense notamment aux théâtres indépendants où jouent la plupart des jeunes acteurs et que le système délaisse complètement. Contrairement à la France, la Roumanie ne reconnaît pas le statut d’intermittent du spectacle soutenu par l’État en fonction du nombre d’heures travaillées. Du coup, pour le comédien roumain, la solution la plus sûre est de rejoindre les troupes des théâtres publics financées par le ministère de la Culture ou les municipalités. Mais dans ces institutions, les postes sont bloqués et les places rapidement épuisées. Quoi qu’il en soit, tout cela mis de côté, pour moi le métier de comédien est le plus beau du monde.