Fata din Curcubeu este o lume într-o coajă de ou. Un pumn în stomac care doare cu duioșie. Un zâmbet care îți răsucește cuțitul în rană. Fata din Curcubeu este un one-woman-show care te face să râzi și să plângi pe măsură ce îți dezvăluie povestea.
Fata asta, deși a văzut foarte multe filme, nu este un critic de teatru obișnuit, locul ei de munca este locul 13 din cinematograful Curcubeu, acolo își primește clienții, acolo își construiește visele, acolo vede multe filme. Si pe parcursul piesei, atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns, cântă; afli întâmplările cu clienții, despre primului ei iubit, povestea pisicii – singura prietenă în singurătatea care o înconjoară, visul ei de a vinde înghețată copiilor sau visul de a fi salvată de însuși Richard Gere din viața mizeră pe care o duce.
E un spectacol-viață care te mângâie tandru și te zdruncină din rădăcini, cu decor minimalist și doar câteva obiecte de recuzită, bazat pe un text foarte bun, care nu te lasă să minți și pe emoție pură, emoție comparabilă poate cu cea a unui acrobat care sare fără plasă. Plasa, în cazul acestui spectacol, e chiar publicul.
Cred în teatrul care transmite emoție. În lumea noastră, în care virtualul si tehnologia domină, eu cred în teatrul care te întoarce spre tine, spre emoția pură, fără forme epatante, fără artificii, în teatrul bazat pe empatie, pe alinierea vibrațiilor inimilor spectatorilor. Îmi place să văd ochii spectatorilor când joc, atât de aproape îi vreau, încât să le văd licăririle din ochi. Un teatru care se joacă în astfel de proximitate nu poate fi decât un teatru fără trucuri si care te costă, pe tine, actor. În artă, orice formă ar avea ea, ești mereu confruntat cu lipsa banilor. Ceea ce te stimulează sa faci din rahat, bici. Nu mai vreau sa mă împiedic de rahat, vreau să mă folosesc de bici. Cred în puterea actorului de a crea o lume, imagini, stări. Cred că e mai teatru o emoție pură, transmisă dintr-o cutie neagră, decât o scenă mare în care poate să și plouă, caci tehnic se poate ajunge și la performanța asta, dar actorul urlă ca să fie auzit până în ultima lojă și e atât de mic dacă îl privești de acolo, că habar n-ai dacă are ochi, darămite ce culoare. E și o vorbă: cu cât e mai simplu, cu atât e mai frumos.
Franceza și româna au făcut un cuplu inedit în spectacolul “Fata din Curcubeu” — “La fille de l’arc en ciel” — pe care Marcela Motoc l-a jucat în 2013 la Teatrul de l’Orme, în arondismentul 19 al Parisului, cartier în care au locuit cândva Jacques Brel și Edith Piaf. Secvențele-monolog din viața prostituatei, în franceză, au alternanță cu melodii celebre românești — “Cine iubește și lasă”, “Mi-am pus busuioc în păr” — interpretate în limba română.
Româna și franceza se vor îmbina din nou, în noua versiune propusă de actriță publicului român.
Va așteptăm să o descoperiți.
