Peretele

14632810_10154531190955629_1407734973588537863_n“Peretele e o poveste mare cu două buzunare, în care încap două poveşti mici care se influenţează una pe alta, se completează una pe alta, ba chiar aş îndrăzni să spun că râd una de cealaltă. “Peretele” cuprinde “toată lumea”, după cum declara una dintre actriţele acestui spectacol. Cuprinde iubire, cuprinde trădare, tristeţe de la lacrimă în colţul ochiului până la hohotul dezlănţuit de plâns, bucurie de la zâmbet timid, până la fericirea rotundă ca o lună plină, cuprinde viaţă şi moarte. Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viaţa te pune uneori în asemenea situaţii încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înţeles, e nevoie de note muzicale. Pentru că muzica are darul de a se adresa direct sufletului, mai mult decât logica restrictivă a frazelor pe care ni le aruncăm unii altora de-a lungul unei vieţi.
“Peretele” nu e ceea ce se cheamă un “musical”, “Peretele” este o piesă de teatru cu părţi cântate. Deci n-o să vedeţi corp de balet, costume sclipitoare cu paiete şi pene de struţ. O să vedeţi nişte personaje care evadează în cântat din când în când, după care revin printre noi, vorbitorii de proză, aşa cum revine un astronaut din imponderabilitatea cabinei lui din spaţiu, la povara propriei fiinţe. “Peretele” e o comedie. Şi cum râsul se poate defini numai pentru că există şi plânsul pe lumea asta, “Peretele” e în aceeaşi măsură şi o dramă. Gata, mă opresc aici, nu mai dezvălui nimic, că îmi vine să povestesc despre ce e, lucru pe care refuz să-l fac.” (Lia Bugnar)