Fata din Curcubeu

Locatie: Teatrul de Arta Bucuresti
Text și regie: Lia Bugnar

„Povestea fetei din curcubeu e povestea omului care, purtând în suflet vânătaie peste vânătaie, ajunge să suporte, fără să creadă că ar fi ceva neobișnuit, și vânătăile de pe trup. Un trup pe care-l vinde, ca să aibă cu ce apuca ziua de mâine, într-un cinematograf, pe ultimul rand, locul 13.”(Ana Barton.)

” Povestea prostituatei care își duce clienții în ultimul rând din Cinematograful Curcubeu începe brutal, de la nivelul ordinar al vieții. Nimic nu anticipează complexitatea textului, intensitatea crescândă a jocului. Personajul se dezvăluie progresiv, urcă de la o clipă la alta. Fiecare amănunt adăugat acumulează senzații noi, îl face pe spectator să se retragă din starea inițială de spectator. Nu mai asiști impasibil, nu te mai mulțumești să treci nepăsător mai departe. Începi să aculți, devii parte a poveștii, primești lacrima din ochii Fetei, preiei suspinul, îl poticnești în coșul pieptului și îl rostogolești până jos, pentru a-l face ghem în stomac.” (Florentina Tonita)

Fata din Curcubeu este o lume într-o coajă de ou. Un pumn în stomac care doare cu duioșie. Un zâmbet care îți răsucește cuțitul în rană. Fata din Curcubeu este un one-woman-show care te face să râzi și să plangi pe masură ce îți dezvăluie povestea. Fata asta, deși a vazut foarte multe filme, nu este un critic de teatru obisnuit, locul ei de munca este locul 13 din cinematograful Curcubeu, acolo își primește clienții, acolo își construiește visele, acolo vede multe filme. Si pe parcursul piesei, atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns, cântă; afli întâmplările cu clienții, despre primului ei iubit, povestea pisicii – singura prietenă în singuratatea care o înconjoară, visul ei de a vinde înghețată copiilor sau visul de a fi salvată de însuși Richard Gere din viața mizeră pe care o duce. E un spectacol-viață care te mângâie tandru și te zdruncină din rădăcini, cu decor minimalist și doar câteva obiecte de recuzită, bazat pe un text foarte bun, care nu te lasă să minți și pe emoție pură, emoție comparabilă poate cu cea a unui acrobat care sare fără plasă. Plasa, în cazul acestui spectacol, e chiar publicul.

“Cred în teatrul care transmite emoție. În lumea noastră, în care virtualul si tehnologia domină, eu cred în teatrul care te întoarce spre tine, spre emoția pură, fără forme epatante, fără artificii, în teatrul bazat pe empatie, pe alinierea vibrațiilor inimilor spectatorilor. Imi place să văd ochii spectatorilor când joc, atât de aproape îi vreau, încât să le văd licăririle din ochi. Un teatru care se joacă în astfel de proximitate nu poate fi decât un teatru fără trucuri si care te costă, pe tine, actor.
Cred în puterea actorului de a crea o lume, imagini, stari. Cred că e mai teatru o emotie pură, transmisă dintr-o “cutie neagră”, decât o scenă mare în care poate să și plouă, caci tehnic se poate ajunge și la performanța asta, dar actorul urlă ca să fie auzit până în ultima lojă și e atât de mic dacă îl privești de acolo, că habar n-ai dacă are ochi, darămite ce culoare. E și o vorbă: cu cât e mai simplu, cu atât e mai frumos.” Marcela Motoc

Franceza și româna au făcut un cuplu inedit în spectacolul „Fata din Curcubeu”- „La fille de l’arc en ciel” – pe care Marcela Motoc l-a jucat în 2013 la Teatrul de l’Orme, în arondismentul 19 al Parisului, cartier în care au locuit cândva Jacques Brel și Edith Piaf. Secvențele-monolog din viața prostituatei, în franceză, au alternanță cu melodii celebre românești – „Cine iubește și lasă”, „Mi-am pus busuioc în păr”- interpretate în limba română.

Româna și franceza se vor îmbina din nou, în noua versiune propusă de actriță publicului român.

Va așteptăm să o descoperiți.